Ana-Maria Negrila : „Panciatantra” este una dintre cărțile citite în copilărie, dar recitite și mai târziu cu aceeași plăcere

De fapt, este o colecție de povești și fabule originare din India, scrise în sanscrită cândva între sec. II î.Hr. și 500 d.Hr. și atribuite unui brahman numit Vishnusharman.
Titlul „Panciatantra” înseamnă „Cinci principii” sau „Cinci învățăminte”, fiecare secțiune abordând diferite aspecte ale vieții cum ar fi: principiile conducerii, prietenia, relațiile interumane etc. Lucrarea constă într-o serie de povești care sunt de obicei prezentate sub forma unor dialoguri între animale, fiecare având o morală, fiindcă scopul principal al „Panciatantrei” este acela de a oferi învățături despre viață și sfaturi practice într-o formă ușor de reținut.

Dincolo de toate acestea, pentru cititorul modern „Panciatantra” rămâne nu numai o lectură extrem de plăcută, dar și o fereastră către India acelor vremuri.

„După ce se gândi astfel, într-o zi prielnică își luă rămas bun de la părinți, își așeză marfa într-o căruță bună, se sui în ea și plecă spre orașul Mathura. La car avea înjugați doi tauri cu semne bune, care se numeau Samjivaka și Nandaka, și care crescuseră lângă casa sa. Unul dintre ei, acela pe care-l chema Samjivaka, pe când cobora malul râului Yamuna, dădu peste o baltă adâncă plină de noroi și în cădere își scrânti un picior și rupse jugul. Când văzu starea aceasta, Vardhamana fu cuprins de o adâncă deznădejde.

Cu inima înduioșată de dragoste pentru el, negustorul își întrerupse trei zile călătoria din pricina lui. Văzându-l abătut, cei din caravană îi ziseră:

• Stăpâne, de ce-ți primejduiești întreaga caravană pentru un taur, în pădurea aceasta plină de lei și de tigri?
  Doar se spune: Cel cuminte să nu piardă mult pentru foarte puțin; căci adevărata învățătură este aceea care cu foarte puțin scapă mult.

Auzind acestea, negustorul puse niște oameni să păzească pe Samjivaka, iar el împreună cu restul caravanei plecă mai departe. Însă păzitorii, văzând că pădurea e plină de primejdii, lăsară pe Samjivaka și mergând pe urmele caravanei, o ajunseră în ziua următoare și-l mințiră pe conducător spunând:

• Stăpâne, Samjivaka a murit iar noi ne-am gândit că ți-a fost drag și l-am ars.
  Auzind aceasta, stăpânul caravanei, plin de recunoștință și cu inima înduioșată de iubire, îi îndeplini toate datinile de înmormântare, slobozind un taur și celelalte. Samjivaka însă, înviorat de boarea răcoroasă și umedă ce bătea dinspre Yamuna, își adună ultimele puteri și, izbutind să se scoale, ajunse pe malul râului. Acolo, păscând firele de iarbă fragedă și verde ca smaraldul, se făcu în câteva zile gras, mare și voinic ca taurul lui Hara; și în fiecare zi răscolea cu coarnele mușuroaiele de furnici, mugind într-una.

Căci bine se spune: Și fără pază stă cel care-i păzit de soartă; și cel bine păzit piere, dacă-l lovește soarta; trăiește și cel neocrotit și părăsit într-o pădure și piere în casă chiar cel bine ferit.” (Paciatantra, SAECULUM I.O., 2019 )

Ana-Maria Negrila