„Efectul Moșescu”, întradevăr, cum foarte inspirat numește un capitol din cartea sa despre Balcic, Lucian Boia.

Nicolae Iorga și Octavian Moșescu (în centru cu pălărie), la Balcic, pe vremea când Nicolae Iorga conferenția la Universitatea Coasta de Argint, înființată de Octavian Moșescu

Octavian Moșescu a inițiat o lege locală prin care artiștii erau împroprietăriți cu loturi de teren în Balcic, unde erau ajutați să-și construiacă locuințe. E drept, i-a fost de mare ajutor faptul că Regina Maria – o mare iuitoare a artelor și protectoare a artiștilor – se îndrăgostise de mica localitate și își construia acolo castelul. Primarul a mers, însă, mai departe și a făcut o înțelegere cu pictorii: în schimbul ajutorului administrației locale, ei urmau să doneze câteva lucrări pentru constituirea Muzeului de Artă al orașului. Viziunea lui a prins rădăcini și Balcicul s-a transformat în Barbizonul României, nici un alt loc din țară neatingând vreodată importanța sa. Octavian Moșescu, da, nu vă este cunoscut, dar Lucian Grigorescu, Nicolae Tonitza, vă spun cu siguranță ceva, alături de ei Samuel Mutzner, Cecilia Storck, Dumitru Ghiață, Ștefan Dimitrescu, Ion Theodorescu Sion, Ioan Isac și mulți, mulți alții.

Astăzi, pe coasta Balcicului, cu fața spre mare și cu ochiul trăgând spre faleza înaltă responsabilă cu supranumele primit, Coasta de Argint, încă mai puteți găsi două din casele artiștilor români, Alexandru Satmari și familia de pictori Storck. Peste ele s-a așternut bătrânețea și nepăsarea – de ce le-ar păsa bulgarilor de istoria românească, totuși, dar păstrează ceva din semeția, din gloria de altădată, din atmosfera poveștilor romantice, cu pictori, regine și ofițeri, povești în care și-a găsit loc un primar iubitor de artă, Octavian Moșescu.

Cu tristețe, privind spre orașul meu, povestea cu primar și artiști încă nu s-a scris, cât despre terenuri… oh, numai oameni de artă nu sunt noii lor proprietari, iar acolo nu se pictează opere, se zugrăvesc procurori… Constanța mea nu e Balcic.

sursa: http://gzt.ro/balcic-cum-poate-un-primar-sa-iubeasca-artele/

Sursa foto: Oana Maria Cajal

Octavian Moșescu – unul dintre „ultimii mohicani ai culturii românesti”. Trist, dar frumos spus.

Atunci când veți ajunge în Balcic, nu cred că veți găsi un ghid care să fie în stare să vă spună o poveste care e pe cale să se stingă prin cărți groase și scumpe, scrise de ultimii mohicani ai culturii românești. Va trebui, cel mai probabil, să faceți slalom printre zecile de tărăboanțe așezate în drumul spre Grădina Botanică a orașului, unde bulgari amabili, mai degrabă vorbitori de română decât de engleză, încearcă să vândă – și vând, credeți-mă – suveniruri și amintiri, majoritatea chinezării ieftine inscripționate cu denumirea micului oraș, Balchik.

Dar, povestea, eh, pare desprinsă din poveștile epocii romantice, deși, culmea!, este cu un primar. Octavian Moșescu este numele lui. Cel mai probabil nu vă spune nimic. N-ați auzit de el, nu există în cărțile de istorie, nici măcar în cele populate, la vremea lor, cu Andreea Esca și Cristian Tudor Popescu. Pe Octav Moșescu, indiferența l-a condamnat să existe doar în cărțile de istorie a artei și într-un colț de Wikipedia. Moștenirea lui, însă, are puterea să străbată veacurile, fiindcă a fost primar al Balcic-ului, în timpul administrației românești, ba încă două mandate, ani în care a făcut din micul oraș de la malul Mării Negre principalul punct de atracție al picturii românești clasice. Și nu doar atât, însă vă voi lăsa să descoperiți singuri restul poveștii, căutând în bucățica veche a Balcicului, cea românească, fascinantă, vila cu barză, vila Elizei Brătianu, cele câteva străduțe pavate cu piatră albă, puținele urme care au mai rămas neprăpădite de urbanismul bulgăresc, nu prea diferit de apucăturile noastre urbane.

Sursa: http://gzt.ro/balcic-cum-poate-un-primar-sa-iubeasca-artele/